Tovarăși de cameră. Doctorand la București de Mihail Vakulovski

Am ajuns la Universitate, la Facultatea de Litere, după ce-am urcat scările alea de metrou ca-n filmul lui Liviu Ciulei, făcut după „Prea tîrziu”, carte pe care mi-a cumpărat-o tata din librăria Uniunii Scriitorilor, de la Chişinău, am intrat la secretariat, secretara a zis să mă duc la decan, să-l aştept, că trebuie să vină. Decanul a zis să mă duc la rectorat, că la ei nu e nici o informaţie despre mine. Rectorul a zis să mă duc la prorector, prorectorul – să mă duc la Ministerul Învăţămîntului. La Ministerul Învăţămîntului mi-au spus să vin mîine, că e cam tîrziu. În autobuz o femeie îmbrăcată cu stil şi destul de frumos, aş fi putut să pariez că e profesoară, ţipa încontinuu: „Nebuno!”, a urlat „Nebuno! Nebuno! Nebuno!” de sute de ori, „Îmi sari în spate, nebuno?”, „Femei de bulevard şi toate nebune din Constanţa!”, „Eu vi-s poliţia, vă omor, nebunelor care sînteţi!”

Mă cam zaibisem, cheltuisem şi o groază de bani pe troleibuze şi metrouri, mă dureau şi picioarele, tălpile, că de la rectorat la minister nu prea ai cum să ajungi doar cu metroul-troleibuzul-autobuzul, apoi mai aveam şi geanta, aveam şi altele pe cap, iar Ana nu mai era la fel de vorbăreaţă ca-n Chişinău... Asfaltul din Bucureşti e mai zgrunţuros decît cel chişinăuian, iar funcţionarii – mult mai nesuferiţi, mai nesimţiţi, cum zic ei, dacă nu le duci ceva, măcar o ciocolată, un cartuş de ţigări sau o cutie de cafea. Iar dacă află că eşti basa – îţi cer bomboane Bucuria şi vinuri moldoveneşti. Şi acum ce fac? Nu doar că n-am loc la cămin, dar nici nu ştiu dacă sînt sau nu „pe listă”. Aşa te obişnuiesc ăştia să vrei să fii... pe listă... Ana a zis să merg la ea, că stă în apartamentul unui unchi, care s-a însurat cu sora mamei ei şi s-a mutat într-un sat, lăsîndu-i ei apartamentul. După vreo oră de mers, cu autobuzul, de la Rosetti, apoi de la Iancului cu tramvaiul 34, am ajuns într-o piaţă plină de ţaţe şi tuciurii, care aşa se şi numea, Piaţa Sudului, apoi am mai mers vreo 10-15 minute pe jos şi-am ajuns la un bloc jerpelit, care se mărginea c-un cîmp cît vedeai cu ochii, iar la intrare băieţii scuipau coji de seminţe, fumau şi te mîncau din ochi, stînd grămadă în faţa uşii, aşteptînd să-i rogi să se dea într-o parte ca să poţi înainta. „Vere, ai o ţigare?” – „Nu fumez”, şi mi-am făcut loc cu umărul printre ei. La Chişinău aşa ceva e de neînchipuit. Acolo sînt rockerii care se bat cu metaliştii, care, de fapt, sînt tot rockeri, doar că mai duri, şi luptele lor mi s-au părut mereu ciudate, cum să se bată rockerii cu rockerii? Hip-hop-iştii cu raperii? Şi erau şi gopnicii, care-i băteau şi pe rockeri, şi pe metalişti, şi pe hip-hop-işti, şi pe raperi, şi pe menţi, şi pe ceilalţi. Mai există mafie, „hoţii în lege” şi rackeţii, dar ăştia sînt cu totul altceva. Poate că băieţii de cartier ar avea, totuşi, ceva şanse, dar nici aşa ceva nu există la Chişinău, pe cînd la Bucureşti nu-ţi dau pace să respiri... băieţii de bloc, de scară a blocului. Aici nu există bloc care să nu aibă băieţii lui şi nu există om care să nu aibă istorii cu băieţii de la bloc.