Simfonia animalieră de Veronica D. NiculescuSimfonia animalieră de Veronica D. Niculescu

„Simfonia animalieră” este povestea unui om. O femeie merge la teatru însoțită de un arici, de un hârciog, de o cârtiță. Pretextul călătoriilor este o poezie. Rezultatul, un text literar muzical care vorbește, în trei limbaje diferite, despre singurătate și interioare prețios mobilate, despre căutări în mușuroiul sinelui și al trecutului, despre moartea cotidiană a frumuseții, despre dor. Apropiați-vă urechea de botul cel umed și ascultați simfonia din această carte mică, „mică şi pătrată, atât de mică încât să poată fi luată în muşuroi de oricine, şi acolo citită la lumina lăuntrică”.

• E vorba, de fapt, despre o mică bijuterie lingvistică, o mică proză a interiorităţii, fie ea interioritatea „fiinţei”, fie interioritatea însăşi a limbajului (mai mult sau mai puţin echivalente). Veronica D. Niculescu nu este numai prozatoare, ci şi o reputată traducătoare a lui Beckett şi Nabokov (printre alţi scriitori importanţi), iar experienţa ei în intimitatea limbajului – cu deosebire al acestor doi scriitori virtuozi – mi se pare că se resimte în mica poveste animalieră publicată anul acesta. – Adina Dinițoiu în România literară.

• Veronica D. Niculescu a reuşit ceva extraordinar cu Simfonia animalieră: să creeze limbaj, să facă una din proză, poezie şi filozofie, să scrie, pe scurt, o micuţă carte mare. O carte pe care o poţi citi şi reciti iar şi iar, vorba lui Doinel, pe „repetă-te la nesfârşit, nu te termina niciodată”. – Luminița Corneanu pe blogul personal.

• Nimeni nu era mai potrivit să vadă şi să scoată la lumină ariciul, hârciogul şi cârtiţa din noi, să audă simfonia animalieră din intimitatea noastră, să ne adulmece spaimele şi încântările pe care încercăm să le ţinem ascunse. Mica ei cărticică pătrăţoasă nu e deloc pentru copii, beware! E, aş zice, pentru adulţi care nu se tem de ei înşişi. Şi e mult peste celelalte cărţi ale ei, ca intensitate şi duritate şi poezie, pe mine m-a şi speriat pe alocuri, dar m-a dat cu totul pe spate, oricum. – Luciat pe blogul terorista.ro

• Simfonia animalieră se cere citită şi recitită, eventual cu voce tare. Ori chiar pe mai multe voci. Ca un poem alegoric, la mijloc de joc şi şoc, ce-şi destăinuie frumuseţea şi profunzimea, cu efecte de clarobscur, mai darnic şi mai mişcător cu fiecare nouă lectură. – Dana Jenaru în Observator cultural.

• Limbajul, jocurile de cuvinte, interioritatea, singurătatea (nu poți să nu simți influența lui Beckett sau pe cea a lui Nabokov, doar autoarea i-a tradus, în limba română, excelent), tăcerile, zgomotul, pendulările între atunci și acum, între aici și acolo, între zi și noapte, între durere și nostalgie, între dor și entuziasm, între sinestezii și polifonii, între mari teme ale literaturii, sunt doar câteva dintre ingredientele pe care le veți regăsi în „Simfonia animalieră”. Întocmai ca o floare pe care, când o uzi, crește, înflorește, tot așa înflorește textul Veronicăi D. Niculescu, suportând zeci și zeci de interpretări pe măsură ce-l citești și recitești. – Eli Bădică pe Bookaholic.


„Se opintea în Parcul Sub Arini o cârtiță să iasă la lumină. Traversam Trinkbachul călcând atentă pe un buștean, mă oprisem, văzusem iarba mișcându-se pe mal. Am crezut întâi că-i o șopârlă. Ce încântată am fost să înțeleg că, de fapt, de dedesubt se opintea sobolul! Îi tot dădea cu umărul în ușa de pământ, buf-buf aici, buf-buf un pic mai încolo, se ridica și se bomba covorul de pământ și iarbă, un mic vulcan uluitor de frumos.

Stau și tot stau la fereastră, mi-au înflorit bobocii de crăiță, și mă tot opintesc în afară, împing în aer cu privirea, împung după-amiezele cu umerii, cu fruntea și cu tot trupul meu pământiu și știu că, dacă deodată mi s-ar crăpa în fața ochilor fanta de lumină, aș tuli-o înapoi cât m-ar ține tălpile și, gâfâind, cu palmele apăsate ca niște pleoape de plumb, m-aș trânti înapoi în fotoliul meu de argilă. Fiindcă am exact ce-am căutat și mă tem încă și mai rău ca-nainte de soarele de-afară. Orice ieșire din singurătate mi se pare un efort, o corvoadă, orice vorbă rostită sună, în cele din urmă, ca un eșec.

Sobolii parcă mai știau și să înoate, și parcă tot clefăiau la râme suculente cu poftă – sunt delicii destule și dincoace de malul înverzit, e de ajuns doar să știi că ieșirea (dacă e să-i zicem așa) este acolo, și că are sens să te opintești și să te zbați de dincolo de ea doar ca să ai de unde te întoarce la tine.

Poate că despre asta este Simfonia animalieră, un microroman cu un arici, un hârciog și un sobol.“ – Veronica D. Niculescu, Un fel de argument.

Răsfoiește câteva pagini sau cumpără ediția online