Recviem pentru nuca verde de Ioana Geacăr

FLUX PERMANENT
Scene şi secvenţe curăţate de resorturile sugestiilor automate sunt eroii poeticii Ioanei Geacăr. „pe scaunul de la cinema lasă dinadins trandafirul/ lumina se va stinge/ şi doar licăririle dinspre ecran sau dinspre uşa deschisă/ îi vor mângâia genunchii” („Cinema”) astfel de imagini ale singurătăţii aflate în permanentă relaţie cu tot ceea ce este în jur luminează noul volum al Ioanei Geacăr. Până şi titlul cărţii sale de la Casa de Pariuri Literare funcţionează după aceeaşi dinamincă a izolării în mijlocul lucrurilor.

Singurătatea unui titlu
„«Recviem pentru nuca verde» e un titlu de poem care mă bântuie de câteva zile şi uite unde a răsărit! Am pus si eu un nuc lângă bloc, câţiva arţari, plopi, tei, dar nu s-a prins decât un măr care s-a dovedit a fi dud în cele din urmă. Toate vrăbiile din cartier mă iubesc.” scria Ioana Geacăr în urmă cu 5 ani pe un site literar. Între timp, titlul acela pare să fi preluat controlul asupra unui întreg volum de poezii. Un volum în care nu este niciun poem care să fie explicit recviem şi nici de nuci nu vine vorba decât în interiorul cuvântului „siNUCIdere” sau când „sinucigaşul alege din librărie câteva cărţi de pus sub picioare”.

Verde
În ce priveşte, însă, felurile în care apare culoarea „verde” în volumul de faţă al Ioanei Geacăr se pot scrie pagini consistente. De la fluturele care îşi schimbă culoarea, la „zidul crescut ca un muşchi” cu opţiuni de ştergere roşii şi verzi, sau la acoperişurile smălţuite în acelaşi poem („printre ruinurile Târgoviştei”), în amestecul cromatic al trupurilor dintre blocuri, sau „mirosul de verde” din „emoţii în ghips”, ochiul încolăcit şi rochia mamei, acelaşi motiv leagă stabilizează traseul poetic parcurs în această carte care începe cu „the end” şi se închide cu „ziua abia a-nceput”, înaintea finalului „ioana desenează raze la sfârşitul caietului de poezii”.

Poveste vs. prezenţa umană
Multe poeme din acest volum alternează personalul şi impersonalul, articolul nehotărât şi mărci ale posesivităţii la distanţă de câteva versuri. Dacă ar fi să aleg un mecanism care să fie responsabil pentru demersul poetic al Ioanei Geacăr acesta ar fi tocmai amendarea jocului literar gratuit. Fie că preia desfăşurări nostalgice ori tablouri ale purităţii, naraţiunile sunt pulverizate aici pentru a face loc unui contur uman: „mi-e teamă/ că dacă zâmbesc faţa mi se va descompune” („humpty dumpty”). Într-un volum în care singurele cuvinte scrise cu majuscule sunt Târgovişte, Breughel cel Bătrân sau Hieronymus Bosch şi unde nu există nici măcar o singură virgulă, reperele poeziei sunt puse la încercare, iar încercarea supremă este legătura dintre elemente aparent disparate, dintre mărci ale fragilităţii şi ipostaze brutale, o căutare expresivă în flux permanent.

răzvan ţupa