Răzvan Supuran (coord.)
Seara bună, bătrâne prieten!
— No, bună seara, măi băiete. A, ce mai faci tu?
— Iaca, m-am întors acasă.
— Da’ ai umblat ceva.
— Mda… douăzeci de ani, am tot avut vreme să mă-nvârt.
— Da-ţi pare rău amu’?
— Îs unele de care-mi pare.
— No, şezi colea şi zi-mi, mă’ copchile, să vedem ce-o mai fi.
— Păi, bunule, ce să ştiu să zic, aşa, dintr-odată… Stai s-aprinz o ţigară şi ţi-oi povesti.
Bunicul intră în cămăruţă cât trag io liniştit câteva fumuri. Iese-n tindă c-o cană de lapte acru.
— Da’ ştiu că mi-o fo’ dor de-aşa ceva.
— No, bea o gură de te răcoreşte şi zi.
— Mulţam fain.
Mă şterg pe gură şi încep să-i deapăn:
— Ştii, bunule, când am rămas io singur, pe la paişpe ani?
— Da, mă’ copile, îmi amintesc.
— No, atunci n-am ştiut cum să fac. M-o luat unchiu’ Deci şi-am tras la instalaţii cu el de-am câştigat un ban. Mâncam la ei şi aveau grijă de mine. Vara mergeam la buna s-o ajut la câmp şi-mi dădea mâncare şi bani de ţigări. La şcoală tot mai rar umblam, da’ n-am avut probleme cu asta. Că mai tot citeam şi mai scriam. Dup-aia, m-am dus la şcoală la Cluj, de-i zice filosofie şi îi cu lucruri la care s-or tăt gândit oamenii şi-n loc să le spună simplu s-or apucat să le complice de-ţi prinzi urechile cu ele. Ei nu zic meştereală, ei zic techné. Nu-i dar ori dare, că-i cine ştie ce ecuaţie psiho-gândiristă ce-o ţine de patologia vreunui vis nebun. Numai’ că deh, dacă nu să gândeau ăştia, lumea nu arăta aşa amu’. Numa’ zeii or şti de-o fi bine, de-o fi rău.
— Şi dup-aia, ce-ai mai făcut?
— Păi, am stat la Cluj, după vrun an m-am băgat la un ziar şi pierdere de vreme mare acolo, numai îşi bat joc ăştia de tine şi te pun să-i minţi pe sărmanii oameni şi ei nici măcar nu ştiu pentru cine ori de ce, că măcar de-ar şti, poate că unii ar încerca să facă ceva, numai că tuturor li-i teamă şi nimeni nu vrea să-şi pună în joc salariu’ sau sănătatea copiilor pentru nişte proşti. No, şi când am terminat şcoala la Cluj, am zis că nu vreau să ies la pensie de acolo şi mi-am luat rucsacu-n spate şi am ajuns la Bucureşti. Aci, m-am însurat, că am zis că trebe să-mi fac şi io casă şi masă şi când or auzit de la televiziune că-s aci, m-or chemat şi am lucrat vro doi ani şi la ei, în minciună mai mincinoasă şi în rău mai rău. Când mi-am dat io seama şi am zis că plec, o trebuit să mă ascund într-o cameră vreo juma’ de an şi am lăsat-o şi pe muierea aia, că nu era de treabă. Şi m-am apucat să fac hârtie, că văzusem la Cluj şi am zis ca ăsta ar fi un lucru cinstit. Amu’, că m-am întors, cine ştie ce-oi mai face, numai că am grijă de iubită şi de prunc, că ei îs lumina mea şi oameni ca dumneata, bunule cu barbă albă.
