"Picaj" de Ioana Miron

"Volumul Picaj al Ioanei Miron e de fapt un poem amplu scris parcă sub imperiul aceleiași stări, una a dezordinii interioare, a hausului existențial. Poezia încearcă să pună ordine într-o lume dezmembrată și schizoidă. Spațiile psihice sunt în acord cu toate acele lucruri dezlocuite de sens. Cea care a decis să depășească un oarecare prag existențial are nevoie de o propulsare spre altceva cu adevărat autentic și plin de conținut. De aici, un război interior, o tentație a punctului zero, un picaj. Cartea nu descrie traiectoria descendentă a unui spirit din ce în ce mai lucid. Nu e vorba aici de o probușire, după cum ar putea sugera titlul. Confruntarea cu limita (suportabilității?) stimulează înfiriparea unei dimensiuni material-spirituală. Materialitatea dură, abrazivă, tăioasă poate fi înțeleasă în două feluri: ca nevoie de echilibru, de fixitate și, mai plauzibil, ca o îngreunare a spiritului dornic de libertate. Dincolo de toate acestea, timpul cunoaște reprezentări clar delimitate:„ încet încet ne facem loc aici/ o să ne aciuăm mai bine/ cine ne spune cu adevărat cine suntem cine o să ne descopere/ de ce să taci ține-mă bine minte/ împreună am scotocit prin dărmături/ și cu toate astea n-ai dat impresia de nesiguranță/ să-mi povestești ce și când/ cum și de ce se întâmplă să mai şi uităm/ în lipsa concentrării aerul devine îngust/ & străzile cu tot restul/ bitimul cald împăienjenit privirile întinse/ un loc sigur în care te infiltrezi”."
(Șerban Axinte)

"Poezia Ioanei Miron face chiar lucrurile pe care teoriile literare au încercat mereu fără succes să le explice. Alege diferite scenarii existenţiale şi decupează secvenţele relevante pentru circulaţia unei energii speciale. Face acest lucru chiar şi atunci când reformulează mizele tăcerii: "am învăţat să mimăm tăcerea/ despre noi şi despre alţii am învăţat/ să fim o singură gură din care iese orice imbold orice/ stridenţă". Arta Ioanei Miron ţine mai ales de injectarea cu forţă a unor expresii al căror sunet pare străin de ceea ce ştim deja că este poezie şi totul se întâmplă conturând circuite controlate poetic.
Dintre variantele de titlu pe care Ioana Miron mi le-a arătat, "Blocaje tactile" era sintagma care mie mi se părea că sugerează linia investigaţiei poetice din acest volum: "schimbări comune gesturi banale/ facem corp comun cu obiectele/ am stat pe iarbă important e să fim în locuri cunoscute şi/ sigur te-aş convinge/ să ne întâlnim la întâmplare să înlocuim/ aerul cu suflările tale tactile/". S-ar putea să mă fi înşelat, însă picajul este numai cadrul acestui demers în care se încăpăţânează Ioana Miron, în ciuda tuturor celor care ţin să rezume poezia la fluctuaţiile ipocriziei militante."

(Răzvan Țupa)