-->

O sută de kilometri mai la nord de Lucia Cuciureanu

“O sută de kilometri mai la nord propune o poetică a fragmentarului jucăuş şi suprarealist. Poezia aceasta suplă este deschisă către realităţile vechi şi noi. Caracteristicile de bază ar fi dezinvoltura şi aglutinările surprinzătoare. În pofida puterii de absorbţie a imaginaţiei şi a ochiului poetic, textele sunt omogene şi rapid selective. Este greu de crezut că o astfel de poezie ar putea plictisi lectorul. Lucia Cuciureanu nu practică minimalismul psihologizant, dar nici nu încurajează suprematisme sau patetisme în dezacord cu sensibilitatea contemporană. Poezie à la Zygmunt Bauman, hotărâtă să lichefieze orice rezistență în fața ei, dar prin finețe și viraje scurte, nervoase, neprevăzute.” - Felix Nicolau

“Lucia Cuciureanu este o poetă cu voce lirică bine timbrată. Voit tern, voit monoton, lipsit de orice fărâmă de patetism, discursul ei consemnează tribulațiile unei existențe care pare să-și fi pierdut toate punctele cardinale. Autoarea va cultiva, în consecință, o poezie a stărilor de derută existențială și a căutării înfrigurate de sine. Textele sale sunt compuse secvențional, din segmente între care există mai degrabă tensiuni decât consonanțe, iar poeta dovedește o remarcabilă inventivitate asociativă, elaborează aglutinări de cuvinte și de sintagme neobișnuite, care îi surprinde în permanență rostirea și o personalizează. Asemenea asociații provoacă aproape mereu tensiuni lirice și proiectează peste filmul cotidianului aburii halucinanți ai suprarealului.” - Octavian Soviany

“Că Lucia Cuciureanu era nu numai predispusă, dar și pregătită de zbenguială lirică se vedea deja din volumul lasă apa să curgă, unde lucrarea principală era făcută de vervă și de inteligență. Nici aici, în noua carte (o sută de kilometri mai la nord), nu lucrează altcineva în locul lor. Textul e un joc de compoziție cu regulă de imprevizibilități cât mai spontane (pe principiul „să fie ușor ilogic“ totul) și cu gândul să pară fermecătoare. Așa ar și părea dacă din loc în loc n-ar cădea, în plină euforie ludică (inclusiv intra-textuală, nu doar referențială la tot pasul), câte-un strop de gheață sau câte-o imagine de frison (de genul liniștii „din fereastră/ca un pumn în plex“ ori al „creierului strivit de șenile“ ce „pare o poiană cu brândușe“ ș.a.) care magnetizează anxios pulberea de notații existențiale.” - Al. Cistelecan