Doru Ionescu

Doru (Emil, zis Rocker) Ionescu s-a născut la 1 februarie 1965, în Focşani – Vrancea. A absolvit Şcoala de Muzică Focşani (în 1979, unde a studiat pian şi flaut) şi Facultatea de Aeronave (1991, IPB). Până în 1990, a fost muzician liber-profesionist (chitară, tobe). Realizator al revistei muzicale Rocker (1990-1994, 1999) şi al mai multor emisiuni muzicale la Radio 3 – România Tineret (1993-2004). Din 1994, este jurnalist senior la TVR. A realizat circa 1300 de emisiuni TV în nume propriu, între care Timpul Chitarelor, Remix, Rock Forum, Jazz Restitutio, Pop Cultura etc., cele mai audiate fiind programele retrospective şi acelea cu nume rock, folk, jazz. Premii obţinute pentru Remix: Cea mai bună emisiune muzicală TV (2001, Uniunea Criticilor Muzicali, Realizatorilor Radio şi TV „Mihail Jora”); Diploma de onoare a revistei Actualitatea muzicală pentru promovarea muzicii pop-rock în emisiuni de televiziune (2003), Premiul „Memoria Televiziunii” la APTR 2008, nominalizare la categoria „Jurnalism Cultural” – CRP 2008. Din rubrica scrisă lunar din 2000 pentru Actualitatea muzicală (revista UCMR) au rezultat cărţile Timpul chitarelor electrice – Jurnal de călătorie în arhiva TVR (2006, Humanitas Educaţional), Club A – 42 de ani. Muzica tinereţii tale (2011, CDPL) şi Poveşti cu cântec din diaspora. 100 de români şi aventurile lor muzicale (2014, ArtPrint). În paralel cu acestea, a realizat selecţia pentru DVD-ul Timpul chitarelor – vol. I (2009, TVR Media) şi CD-ul Discul emigranţilor. Muzici din diaspora.

Oile albe, oile negre
text publicat în Dilema veche, nr. 266, 19 martie 2009, dosar Distracțiile în comunism coordonat de Marius Chivu
Acasă, la Focșani, în primii ani ’70, îmi puneam scăunelul în fața camerei părinților și ascultam cu urechea lipită de ușă. Muzică rock. Aveam să aflu mult mai târziu că fusesem și eu o parte infimă din planul subversiv al lui Cornel Chiriac. Pentru că erau milioane de români care ascultau Radio „Europa liberă“ datorită DJ-ului transfug. Și de-atunci nici n-am mai putut fi în rând cu lumea; tot timpul profesorii m-au pârât la ședințele cu părinții ca „brânză bună în burduf de câine“. Umblam cu toți „golanii ăia pletoși“ la concerte: rock (cu niscaiva folk în deschidere, astea erau afișele), Cenaclul Flacăra (unde cântam în cor cu toată sala despre tricolor și arma Venus, dar, în primul rând, cu Pro Musica despre generația-n blugi, cu Iris despre valuri), „Cum se numeau cei patru Beatles“ cu Florian Pittiș (am dat mâna conspirativ și i-am strecurat o bandă de mag cu înregistrări de-ale formației mele din liceu).
„Bade, care oi dau lâna a mai mițoasă?“ „Păi, alea albe.“ „Dar cele negre?“ „Și alea…“
La concerte eram în stare să dau orice ca să ajung în culise, să stau printre cei cu „muzica tânără“, să le car boxele, să-i spionez până după spectacole, la hotel, la bairamuri prin oraș, oriunde erau invitați. Am prins inclusiv trupe din Germania Democrată: Prinzip, City, Elephant. Puiu Usturoi avea la Casa de Cultură trupa O.Z.I. (un fel de Savoy local), Nelu Mocanu avea, la fabrica de lemn, Tectonic (nu cel din București). Primul era prieten cu toate formațiile care veneau în Focșani, le împrumuta instalațiile de sunet și lumină, era celebru; cu toate acestea al doilea mă atrăgea mai mult cu riff-uri gen Smoke on the Water. Iar pe la Laris trecea toată mafia discurilor din Moldova, un Chiriac de Vrancea carevasăzică. La mare tot cu rockul: Costinești scria pe noi, da, Stațiunea Tineretului! Unde făceam joncțiunea cu bucureștenii, și nu numai cu ei, de aceeași generație: Sid, Mamutuă, Eva, Hipiotuă, Sebastian Americanu’ (se spunea că era securist, o pățiseră toți participanții la nu știu ce ceai, el fiind acolo singurul neinvitat). Ziua la nudiști, noaptea la Braseria (Terasa) Tineretului unde erau încartiruiți Compact (care nu cântau numai „Fata din vis“, ci și Clapton, și AC/DC, și Judas Priest, și Dire Straits), la Dacia – Roșu și Negru, la Forum – Holograf. Seară de seară, apoi noapte de noapte dormind într-un pod claie peste grămadă. Ziua adunam sticle goale să facem bani de bere și țigări (cu mâncarea ne descurcam la „împinge tava“, prin procedeul numit „bandă“ – ca și în studenția de mai târziu – și n-o să vă spun ce însemna asta, cei care au cunoscut urâtul obicei să știe doar ei).
„Dar laptele, bade, laptele cel mai gras de la care oi îl mulgi?“ „Apăi, de la cele albe.“ „Dar de la cele negre?“ „Și de la alea…“
Am fost și în tabere (plătite de părinți în anii ‘70, iar în anii ‘80 în cele zise P.T.A.P., adică de Pregătire a Tineretului pentru Apărarea Patriei) în care ba am cântat, ba am zburat. Era o lume în taberele acelea, tineri (dar parcă numai ei?) care nu semănau cu cei din sistem. Unii pasionați și talentați, alții tare-n-tați. Am așteptat clasa a XI-a ca pe nu-știu-ce, simțeam că va fi ultima oază de libertate înaintea examenelor serioase (ale vieții, dacă nu vă sună pompos ori lemnos). Și până la vacanța de vară a venit Canalul! Lunile de primăvară ale lui 1981, cu cazare în tabăra de la Cumpăna (denumire completă S.N.T.C.D.M.N., n-are sens să explic), în care a căzut pacostea și pe liceul nostru respectabil de mate-fizică (se întâmpla prin rotație cu fiecare liceu din județ). În primul week-end am prins un concert Iris la Polivalenta din Constanța. La ieșirea din sală nu mai auzeam sirenele mașinilor de Miliție, drept care am mărșăluit pe axul străzilor, în șir indian, până în tabăra de muncă, la vreo 10-12 km. Iar după ce, în postura de responsabil cu stația de radioficare pe toată tabăra, am provocat proteste în rândurile cătanelor, pușcăriașilor și ale altor categorii socio-profesionale cu care ne-nvecinam (manelele de-atunci se numeau Prințișorul sau Cenușăreasa, dar noi descoperiserăm Back in Black) și am fost expulzat, nu prea am mai dormit la Cumpăna. Pentru că începuse sezonul estival și la Aurora cântau Iris, mult în noapte; dimineața plecam direct la muncă. Și tot nu pot să uit că la Canal m-am împrietenit cu câțiva timișoreni care mi-au povestit de Celelalte Cuvinte și de târgul de discuri de pe Bega. Deocamdată am ajuns la talciocul din Constanța, bine și-așa.
„Dar, bade, carnea cea mai gustoasă care oi o dau?“ „Păi, cele albe.“ „Și cele negre?“ „Și alea…“
Am ajuns și la București, în Regie. Libertate maximă, că ăsta era marele avantaj al studenților din provincie. Discotecă nu, dar audiții rock cât cuprinde, ba chiar și concerte video, filme. La două-trei camere era un mag sau un casetofon și ditamai colecția de muzică. Discurile Phoenix se vindeau între coperți negre, cu 200 de lei; ăsta era prețul ca și pentru Purple, Zep, Floyd, Queen și atâtea altele. Un control al Miliției (care umbla cu câinii printre cămine) mi-a găsit pe buletin autografele Holograf (după ce Nuțu Olteanu venise de la Iris) și am stat o noapte întreagă la secția din spatele cantinei R2. Îmi crescuseră și pletele.
Mi-am făcut o nouă formație, care și-a câștigat ușor un loc de repetiție la Universitas, apoi la râvnita Casă de Cultură a Studenților. Și vecinătatea Song-ului, a jazzmanilor Tiberian, Simion, Bontaș, Bădilă, a cinematecii studențești, a teatrului Podul. Am prins concerte epocale la Preoteasa, Club Ing în Politehnică, Aula Facultății de Drept, dar și la Ecran, sala APACA (unde portretul tovarășului Ceaușescu fusese acoperit de o pânză neagră…, dar nu s-a întâmplat nimic rău), Înfrățirea între popoare, Modern, Casa de Cultură T4 („Turturele“), Teatrul Evreiesc de Stat, iar peste toate Polivalenta (Sala Palatului din ce în ce mai puțin) și Sala Teatrului „Tănase“ din Calea Victoriei nr. 174. Unul dintre prezentatorii-organizatori: însuși Stelian Tănase (la un moment dat oprit, odată cu interzicerea celor de la Iris). Drumuri la Timișoara pentru discuri (parcă Piața 700 se numea talciocul, sau Iosefini, cine mai știe) și la Costinești pentru un celebru festival. Ultimul a fost dureros de scurt: a ținut doar de la 6 dimineața până seara. Cu trupa mea am început să bat orașul, țara. Festivaluri-concurs: Buzău, Râmnicu Vâlcea, Craiova, Tg. Mureș (finala pe țară a Cântării României), ce lume! La Câmpulung Muscel textele noastre (Esenin, plus unele originale cu subiecte istorice) n-au avut probleme. În schimb, formația instrumentală Numărul 1 (care trebuia să ia Marele Premiu) a fost pusă să-și schimbe titulatura. S-a tot gândit Adi Butoi și a scos-o: „Atunci Președintele să-i fie numele!“.
„Bade, atunci care-i diferența?“ „Păi, oile albe sânt ale mele.“ „Și alea negre?“ „Și alea…“
La Revoluție, cu toate zvonurile de la Timișoara, am pus pariu că Ceaușescu n-o să cadă; avusesem o viață călduță și nu-nțelegeam ce se întâmplă. Dar pe 22 m-a luat valul spre sediul Comitetului Central. Avansam prin mulțime ca prin brânză; cum ne vedeau pletoși sau bărboși, demonstranții făceau cărare în fața noastră. Un prieten basist de la alt grup al Preotesei, Interval, a fost printre primii, în 21 decembrie. Au trecut cu TAB-ul peste el, apoi l-au împușcat (sau invers), în față la Dalles. Lui Micky Gîtlan i se spunea „Rockerul“, așa am numit și eu revista în memoria lui. Una, apoi încă douăzeci, cu scopul de a ajuta trupele tinere, underground. Pentru mine n-a mai fost mult de cântat; rockul a făcut inflație, doar era libertate, apoi a așteptat altă generație cu plete, lanțuri și tricouri negre. A sărit prea tare, pasă-mi-te, și s-a lovit cu capul de tavan. Eu am ajuns la Radio, apoi la TVR, adresându-mă de fiecare dată unui target „de nișă“ – mi s-a spus. Departamentul se numește Muzică-Divertisment, iar postul, TVR Cultural, unde am ajuns să fac emisiuni despre rockerii din alt ev. Adică oile negre. „Dar despre oile albe?“, mă veți întreba. Și despre alea…