Casa scărilor de Corina BernicCasa scărilor de Corina Bernic

Volum nominalizat la secțiunea „Debut“ – Premiile „Observator cultural“, ediția a VI-a, 2012

Se poate locui în Casa scărilor, se poate citi, poți spiona vecinii de vizavi, trage cu urechea. Aici ai parte de mici revelații și înfiorări, filme, distracție și tristețe. Scris cu inteligență și umor – și încă ceva: o detașare caustică se simte pe tot parcursul lecturii –, volumul are toate atuurile să devină unul de referință. (V. Leac)

Corina Bernic scrie o „poezie de speriat copilul din tine“ (un copil al Epocii de Aur, desigur). Lucrurile se complică atunci când acesta se strecoară, ca un ilegalist, prin cotloanele de pe casa scării pe care o bântuie și, pe nepusă masă, se năpustește și te sperie la rândul lui, de ți se face părul măciucă. (Constantin Acosmei)

Corina Bernic își păstrează, în ciuda numeroaselor responsabilități, alura de puș­toaică nonșalantă, de zvârlugă pe cât de ingenuă, pe atât de afurisită. Am numit-o cândva „Gavroche“, cu simpatie, cucerit de vioiciunea, inteligența și – n-o să vă vină să credeți! – gravitatea și seriozitatea sa.
Nu știam că scrie versuri. De fapt, nici nu scrie versuri, stihuri, poezii ș.a.m.d., ea scrie „poezele“, cum și le botezase mai demult. Autoironică, precum îi este firea, se distanțează de confesiunea directă, respinge patetismul, se abține de la efuziunile sentimentale. Volumul ei propune, aparent în joacă, un remember al copilăriei comuniste, cu șoimii, cireșarii, pistruiații, mieuneii și bălăneii ei. Joaca păstrează inocența, dar refuză naivitatea. Copilul și adolescentul au învățat să destructureze miturile entertainmentului „educativ“ și „multilateral dezvoltat“, încep să distingă realitatea cenușie din jur, privesc cu sarcasm „revoluția continuă“ propagată de la tribune, pe care o asociază, ricanând, dinamicii bufe a desenelor animate. „Poezelele“ rimează astfel cu vacuitatea unei lumi, fiind mai convingătoare, mai tușante și mai adecvate – ca expresie stilistică a candorii înșelate – decât o filipică explicită. „Poezeaua“ reabilitează, în felul acesta, poezia interzisă. Chiar și acum, după douăzeci de ani. (O. Nimigean)

Interviu: M-am apucat să scriu după ce am citit un poet german, din păcate încă necunoscut la noi, Rolf Dieter Brinkmann

Citește integral