-->

Bătrânețea ucenicului alchimist de Octavian Soviany

“Am trăit și am scris, am scris și am trăit… Viaţa poate fi frumoasă și la 60 de ani. Poate că în acești 60 de ani, aș fi putut să fiu mai atent cu cei din jurul meu, dar scrisul e un meșteșug care te obligă să te adâncești în tine și să devii puţin egoist. Cred că n-am fost nici un tată prea bun, deși am cu copiii mei relaţii excelente. Sunt sigur că am pierdut mult timp bătând cârciumile, nu neapărat în căutarea unor personaje. M-aș fi putut ruga mai mult și chiar aș fi putut citi mai mult. Oricum, dacă e să ne raportăm la reprezentările curente, în plan uman, existenţa mea a fost mai curând un eșec. Iată-mă la 60 de ani, interpretând perfect partitura ratatului din punct de vedere social: n-am casă, mașină, conturi la bancă (dar am datorii), mai nou – n-am nici măcar job, posed în schimb o solidă reputaţie de alcoolic.” - (Octavian Soviany)

Pentru fiecare poet există o problemă: trebuie să-și definească teritoriul, să-și spună așa: care sunt lucrurile pe care le pot scrie numai eu? Și dacă reușești să descoperi aceste lucruri pe care le poţi scrie numai tu, înseamnă că ai o șansă de a face cu adevărat poezie. Și mai e o chestie. Am descoperit că textele, și nu neapărat poezia, se fac de obicei singure. Dar trebuie să ai răbdare. Se poate întâmpla să treacă luni de zile până când, într-un text oarecare, există un cuvânt care nu-ţi place și tot cauţi să-l înlocuiești cu ceva și poate să treacă foarte mult timp până când descoperi cuvântul care trebuie acolo. Iar atunci când nu lași textul să se facă singur, şi încerci să-l faci tu, îl strici.