„Bună ziua. Mă numesc Stoian Eugen și sunt inginer agronom. Locuiesc în București, dar îmi desfășor activitatea mai mult pe teren, străbătând diferite zone rurale ale țării. Așadar, călătoresc foarte mult cu trenul, fiindcă nu am mașină personală și nu șofez. Dacă ar exista mai mulți oameni ca mine, probabil că orașul nostru ar arăta mult mai puțin aglomerat. Aceste drumuri lungi și dese, dar și faptul că îmi petrec mai mereu câte două săptămâni din fiecare lună în deplasare, locuind la hotel sau cazat în spațiile fermelor pentru care lucrez, m-au transformat într-un cititor pătimaș (am simțit mereu că trebuie să dau folos acestui timp aparent pierdut). Deși preferințele mele se îndreaptă spre autorii clasici, îmi place să fiu atent și la noile voci din literatura noastră. Sunt unul dintre clienții fideli ai celor două mari târguri de carte din capitală, iar în felul acesta am ajuns în posesia unor titluri ale editurii dumneavoastră. Pentru care vă felicit. La sfârșitul anului (n.n.: 2015) mi-am îmbogățit biblioteca cu două volume ce mi-au atras atenția în mod deosebit: Ieudul fără ieșire (de Ioan Es. Pop) și Ulcele pe uluci (al lui Călin Torsan). De Ieud mă leagă amintiri foarte plăcute, lucrând în anii recenți pe Valea Izei, drept consultant pentru inițiatorii unui val teribil al agroturismului local. Bănuiesc că nu știți, dar Ieudul deține un loc important în ceea ce privește cultivarea cânepii de vară și de toamnă. Este... halucinant, nu? Halucinante mi s-au părut și povestioarele domnului Torsan, la lectura cărora am râs cum nu mi se mai întâmplase de mult. Ele mi-au amintit de poezioarele trăsnite ale unei rude îndepărtate, pe care le-am moștenit întâmplător. Și pe care le-am recitit de mai multe ori de-a lungul vieții, mirat mereu să găsesc în ele parcă o altă alcătuire a limbajului obișnuit. Am fost surprins să aflu că autorul dumneavoastră abordează în cartea lui tematici asemănătoare, fiind chiar șocat să descopăr, încă de la prima lui proză, un personaj ce îi brăzdează cartea și care se numește... Cecil Pantazi. Faptul că îl prezintă pe acesta ca fiind poet, dar și alte amănunte strecurate în carte (de exemplu, în al doilea text, unde 18 aprilie este pomenită ca data nașterii fiicei acestui pretins scriitor – coincizând brutal cu însemnarea de pe spatele fotografiei din mapa manuscrisului deținut de mine – Cecilia, de ziua ei... Unde s-a rispit fumul vorbelor de odinioară: 18 aprilie, întru amintire… L), mă fac să cred că domnul Torsan nu este străin de existența efemeră (sau poate numai insuficient cunoscută) a rubedeniei mele. Este destul să-i comparați proza Ecce homo! cu poezia La groapa..., a Ceciliei Pantazi, pe care-mi permit să v-o reproduc aici:
La groapa ce făcea cu ochiul
Înspre alaiul funerar,
Popa cânta prohodul rar...
Îl asculta parcă şi mortul.

Femei cu faţa în batistă;
Bărbaţii, forme din ciment...
Un puşti râdea inconştient
Către această scenă tristă.
Similitudinea mă scutește de alte comentarii și îmi stârnește întrebări la care mi-ați putea înlesni răspunsul, dacă veți fi amabil să îmi puneți la dispoziție datele de contact ale autorului pe care l-ați publicat. Nu-mi pot stăpâni emoția, iar asta mă face să abuzez de timpul dumneavoastră. Dar aceste concordanțe par a ascunde ceva! Iată, de exemplu, un pasaj foarte surprinzător pentru mine, citat din Pantazii nocturne, de la pagina 118 a volumului Ulcele pe uluci: [...] „Cecil Pantazi nu scrisese mult. Mergea mereu spre esențe, iar asta îl făcuse să se exprime concis. Toată literatura produsă de el era înșirată mărunt pe douăzeci de foi de dictando.” Manuscrisul pe care țin în mod expres să vi-l pun la dispoziție (iar dacă veți considera că este demn să vadă lumina tiparului, vă invit de pe acum să acționați în consecință) este format din exact 20 de file. Bineînțeles, de dictando, exact ca în textul lui Torsan. Surprinzător este că unul dintre poemele fără titlu, și ultimul pe care vi-l redau cu acest prilej, este caligrafiat pe spatele unei partituri de Chopin (iarăși ca în povestirea autorului dumneavoastră!), ca legătură subtilă cu subiectul său:
surdă
precum Beethoven
aş putea
asculta
lacrima sfârâind
pe obraz
Pe scurt, v-aș fi recunoscător dacă am reuși să deslușim împreună aceste stranii potriveli ale manuscrisului deținut de mine. Încă o dată, vă asigur că marea majoritate a poeziilor care îl compun este năstrușnică, într-o cu totul altă cheie decât citatele de mai sus. Cred că acolo este miza și că despre ele s-ar putea vorbi în termeni ca valoare și talent înnăscut. Câtă vreme grupajul despre care vorbesc poartă chiar și un titlu, Logopedu Năgămațu (ca și cum ar fi fost pregătit pentru tipar), bănuiesc că și autoarea ar fi dorit să se reprezinte doar prin aceste creații insolite.