Noutăţi
la pierderea speranţei de Nicolae Prelipceanu
Nu sunt obişnuit să-mi prezint singur cărţile. Nu se obişnuia asta pe când publicam şi eu mai des. Oricum,la pierderea speranţei n-a fost concepută ca atare, o carte cu o structură de rezistenţă, aşa cum se fac azi, şi cărţile, şi casele. Au fost notaţii disparate, iar dacă există, totuşi, o aparenţă de unitate, atunci asta vine de altundeva decât din intenţia de construcţie. Din constanţa obsesiilor mele şi a celor ce-mi trec prin cap, fie şi întâmplător.
Poate părea o carte tristă sau demobilizatoare (Doamne fereşte!), deşi sunt momente când e dă râs, ca la Ion de la gară, mai ales în cele două pasaje cu sexul, cu toate că nu pentru ele am scris-o, ele sunt doar nişte accesorii, aşa cum e şi sexul prea adesea… Mă grăbesc să vă spun că accesoriile nu sunt, chiar întotdeauna, inutile…
Meţeriaşii (foae cu mîini) volum coordonat de Răzvan Supuran
Antologia de faţă reuneşte texte apărute în revista Meţeriaşii, publicaţie de circulaţie limitată, fabricată pe hârtie meşteşugită şi tipărită manual în cadrul Atelierului de Carte de la Muzeul Ţăranului Român.
Meţeriaşii este o publicaţie independentă, care îşi propune să trateze exhaustiv tema meşteşugurilor, pentru o corectă descriere a lumii făcute cu mâinile. Intenţia pe termen lung este de a crea o bază de date care să reprezinte materialul de lucru pentru o enciclopedie a meşteşugurilor.
Din punct de vedere tehnic, Meţeriaşii este unica publicaţie realizată pe hârtie manuală, care îmbină tehnicile tradiţionale de tipar cu cele industriale. În perspectivă, se doreşte ca obiectul în sine să fie realizat exclusiv manual: o anume reţetă de hârtie manuală şi cele mai bune tehnici de tipar (litogravură, xilogravură, gravură în metal, tipar cu placă fixă, tipar înalt, ilustraţie originală).
Cinci decenii de experimentalism… Vol. II. Lirica epocii postcomuniste de Octavian Soviany
Acest al doilea volum abordează, tot din perspectiva experimentalismului, care suferă în contextul postdecembrist anumite „radicalizări“, poezia autorilor intraţi în literatură după 1990. Asemenea „radicalizări“ (care pot fi subordonate unei ideologii/retorici a excesului) sunt privite din perspectiva conceptului de „hipermodernitate“ teoretizat de Gilles Lipovetsky, pe care autorul îl propune în locul celui (consacrat) de postmodernism. Plecând de aici, sunt luate în discuţie abordările teoretice ale ultimelor două promoţii poetice, ca şi „manifestele literare“ (fracturist, utilitarist etc.) ale acestora şi sunt analizate câteva direcţii poetice, situate în continuitatea experienţelor experimentaliste discutate în volumul anterior.